Teatrul National Marin Sorescu

Joi, 11 februarie, de la ora 16,oo, vă invit la lansarea unei cărți-eveniment: „Ultimele”, de Ion D. Sîrbu.

Toma Velici, neobositul editor al operei lui Ion D. Sîrbu, a descoperit în timp manuscrise inedite în arhiva scriitorului și a editat la finele anului trecut o carte care cuprinde mărturii de pe patul de spital (perioada 21 noiembrie-10 aprilie 1989), scrisori publicate, dar și inedite, din perioada 23 noiembrie 1988- 1 iulie 1989, mărturii înregistrate de scriitor pe bandă magnetică 920 noiembrie 1988), amplul interviu propus revistei Ramuri (apărut fragmentar în nr. 2/februarie 1989), „Caietele robului Dezideriu” (iarna 1988-1989), dar și „Povestea bietei mele vieți” (datată 7 iunie 1989).

Este o carte-testament, reunită din fragmentele de scris și de timp pe care Sîrbu l-a mai avut la dispoziție înainte plecării din 17 septembrie 1989.

Volumul, apărut la Ed. Măiastra, Tg. Jiu, este primul dintr-o serie pe care Toma Velici o va edita în anii următori din opera atât de bogată în semnificații lăsată unei posterități confuze de Ion D. Sîrbu.

Prezintă, Nicolae Coande

 

Intrarea publicului este liberă, în acord cu regulile stabilite de instituție pentru perioada de pandemie.

*

Finanțarea volumului a fost asigurată de Carol Erdosfiu de miner, născut în Petrila, actor la Teatrul de Nord din Satu Mare (l-a cunoscut pe Ion D. Sîrbu când avea 12  ani, devenindu-i apropiat prieten în cea mai grea perioadă a vieții, după ieșirea din pușcărie) și de Doamna Cristina Sandorcustodele/ghidul Casei Memoriale „Ion D. Sîrbu“.

*

„Voi muri curând. […] Cele mai bune cărți ale mele rămân nescrise, boala asta m-a lovit ca o săgeată neagră, venită pe la spate. Stau drept si curat în fața dascălilor mei ardeleni: cât am putut, am onorat încrederea acordată. Am scris mult despre moarte – acum, de când am în buzunar si «ordinul de chemare» si cel «de lăsare definitivă la vatră», mă simt eliberat de literatură. Mă pregătesc pentru intrare într-o altă colectivă. Cred că prietenii mei, plecați mai demult, Blaga, Ghibu, Rusu, Roșca, Stanca, Cotruș, Eta Boeriu, pe Otopenii de dincolo, mă așteaptă, agitând stegulețe. Eu mi-am meritat și țara, si Limba!“

Ion D. Sîrbu, 3 iunie 1989, scrisoare către Virgil Nemoianu

„În viața mea, tu ai fost – în anii corespondenței noastre –și ai rămas în continuare un moment luminos, lucru confirmat din plin de aceste clipe de adevărată cumpănă. Câți dintre conaționali (și în fond câți dintre contemporanii noștri în general) izbutesc atât de genial (bagă de seamă: îmi măsor bine cuvintele) să unească surâsul Rațiunii voltairiene cu o credință caldă și întreagă în Ființă (ca obște umană, ca familie, ca tradiție, ca natură, ca divinitate), așa cum faci tu? Astfel de performanțe intelectuale și existențiale reușeau poate în Weimarul lui Goethe, dar nu se văd mai niciodată în zilele noastre. Mai adaug că mie personal corespondența cu tine mi-era un pur balsam, restaurându-mi încrederea în neamul omenesc…

Virgil Nemoianu,7 iulie 1989, scrisoare către Ion D. Sîrbu