Teatrul National Marin Sorescu

La aniversarea ipoteticei vârste de 86 de ani pe care Sorescu ar fi împlinit-o în 2022, se cuvine spus că spiritul său gascon, mușcător, bine țintit când vine vorba să descifreze literatura și viața literară românească este viu, cât se poate de viu. Moștenirea soresciană nu înseamnă doar poezia sa “ingenioasă și mustind de sugestii cu substrat politic” (Nicolae Manolescu), dramaturgia care “asediază sensurile fundamentale ale existenței umane” (Mircea Iorgulescu), ci și critica literară, profesionist și riguros executată. Nu întâmplător, el se autoconsidera „un aztec ce cară bolovani la piramida lunii”. Polemica subtilă, sportul energetic al oltenilor inteligenți, e ținută la mare preț de Sorescu. El admiră ce admiră, dar nu se poate înfrâna și criticul din el se simte în postura de hăitaș al vânatului, un pseudokinegetikos executat cu măiestrie și cu fler de țintaș. Literatura ca vânătoare nu e pentru toată lumea: trebuie sânge rece și detector de valoare (adică armă cu lunetă, chiar infraroșii dacă se poate).

Într-unul din multele jurnale de călătorie editate postum de fratele scriitorului (Jurnal inedit, vol VII, ediție îngrijită de George Sorescu, Editura MJM, Craiova 2014) aflăm de pildă câteva lucruri interesante spuese de poet despre Nichita Stănescu. Interesante, întrucât cumva indiscrete (deși autorul spune undeva în aceste jurnale că ele nu sunt destinate publicării), însă fără acel cabotinism al celui care face dezvăluiri senzaționaliste. Aflăm, de pildă, că Sorescu, aflat în plină criză cu afacerea zisă a Meditației Transcendentale montată de Securitate (1982), e vizitat de Nichita care încearcă să-i ridice moralul. Nichita e generos, rispitor de vorbe, cald, expansiv, îl salută călduros („Bătrâne , am venit să-ți strâng mâna.”), îl laudă pe Sorescu („Ai fost mai harnic ca mine, numai eu ți-am citit 15 cărți.”), îi prezice că va lua Nobelul („La mine când au venit la Uniune să întrebe suedezii, Fulga le-a spus că n-am adresă, nu știe de unde să mă ia”). N-a luat nici Sorescu Nobelul, dar Nichita a luat Struga, iar Sorescu va fi gelos pe el și va ține minte („90% dintre sârbi erau pentru mine”). Nichita îi sugerează, nici mai mult nici mai puțin, să-i scrie lui Ceaușescu („Scrie-i o scrisoare celui mare: Stimate tovarășe Președinte, eu, poetul Marin Sorescu, mă pun sub înalta și inteligenta dumneavoastră protecție…”). El crede că Ceaușescu e corect și că va clarifica situația „încurcată” (vorba asta îi plăcea mult lui Sorescu). Sorescu notează după plecarea poetului trimbulind că acesta i-a înseninat ziua, nu înainte de a ne mai restitui câte ceva din „gândirea magică” a lui Nichita: „Avem nevoie de poeți – suntem câțiva, bre, nu mai mult de cinci, hai opt după preferințe. N-au voie să ne radă.” La plecare, îi spune lui Sorescu că scrie o carte despre el („am cam 100 de pagini”), la fel cum îi promisese și lui Ceaușescu faptul că el și cu Gheorghe Tomozei scriu o nouă Cântare a României…

Cu toate acestea, judecata lui asupra omului Nichita este severă: „Greu de găsit un dialog real, sincer, cu Nichita, mereu exclusivist, într-o stare de exaltare, invidios și cu tendința de  face din prietenii lui subalterni – un fel de harem cu eunuci, care beau la întrecere cu el și-i închină ode de preaslăvire.” Când Nichita moare, el scrie în același jurnal: „Nichita Stănescu a murit de infarct, nu de ciroză. A făcut o pneumonie, ori o criză respiratorie și un infarct masiv la spitalul de ugență.“ Asta pe 2 ianuarie 1984, pentru că în 21 martie devine de-a dreptul tăios (nu nedelicat, ci dorind să spună doar ceea ce credea cu adevărat): „Nichita Stănescu a încurajat prostimea în iluzia de a fi ea mai deșteaptă (de a fi deșteptimea)“. Cei care dădeau buzna peste el. Văzuși? – mărturisea el. Ce-am admirat sincer la el a fost capacitatea cu adevărat umitoare de a-i subjuga pe cei din jur fără scrupul. Și capacitatea de a cere de la cei de față gloria (atât de efemeră). Societatea l-a orbit atât de mult cu cât el i-a jucat toate festele (…). În lume a fost părtinitor cu banalitățile baroce, transformându-le în metafore prin sofisticare și descompunere. De aici, aparența de filozofie – și posibilitatea de a bate câmpii la infinit…”

Esopic cât să priceapă toată lumea, Sorescu își țintește adversarul când nu te-ai aștepta (nimeni nu se-așteaptă să fie tocmai el țintit!). Păcat că n-a mai rămas cu noi să-i ridiculizeze pe ignari în aceste vremuri jalnice…

Nicolae Coande