Bătrânul şi eutanasierul

Sinopsis:

„Bătrânul și eutanasierul” este spectacolul care invită la meditația asupra unei probleme acute a lumii contemporane: problema morţii asistate, la care se adaugă teme complementare ce privesc alteritatea (etnică, religioasă,  sexuală etc.). Acestea sunt mai cu seamă pretextul.  Timpul, cu dramele lui, este privit ca o inevitabilă cursă către degradare. La capătul vieții, Bătrânul vrea să curme această cursă prin stăpânirea conștientă a propriei morți, ca filosoful din  dialogul platonician Phaidon, care „învață” să moară, se pregătește pentru moarte. În locul unei „morți reci”, care mutilează ființa umană, apare „moartea blândă”, prin prezența erosului, dar și prin simbolurile religioase reinterpretate pe care le sugerează „Cina cea de taină”. Cel care știe că va muri le vorbește cu înțelesuri tainice celorlalți. Actul morții îmblânzite dobândește astfel o dimensiune inițiatică. Actorii dramei în desfășurare sunt prinși în vortexul propriei concepții de spre lume și nu pot ieși din cercul lor îngust de pasiuni, vicii, interese.

Autorul:

Teatrul? Totul a pornit de la o joacă, prin anii 90. De la dialogurile lui Platon mi se trage. Bătrânul imagina Atena ca pe-o imensă scenă, în care Socrate purta masca ironiei și îi trăgea de limbă pe concetățeni ca să vadă ce au în… cap. Pentru că nu prea vroiau să vorbească despre asta… Și așa am inventat un dialog eristic, dar cu mine însumi. Cum scriam proză, din când în când, și mai publicam pe ici pe colo, am imaginat și teatru. E adevărat că în studenție îmi formasem o cultură cinefilă (la Cinemateca) și de teatru, destul de solidă (la Bulandra, la Teatrul Mic, la Nottara etc). Chiar jucasem ceva, ca student…. Imaginația literară era „drama” mea nocturnă. Alternanța diurn-nocturn m-a salvat de multe ori de angoase, de caverna lor. Când a apărut concursul Drama, aveam deja câteva schițe. Am continuat una. Și mi-a ie

Cronici:

„Ionel Bușe a scris o piesă ce mă duce cu gândul la dialogurile lui Platon, plasându-se de-o parte și de alta a unor atitudini contemporane vizavi de un subiect sau altul. Pentru că de la tema eutanasierii, centrală, sunt derivate multe altele care înfierbântă societatea româneasca de azi. De fapt avem de-a face cu o reflectare a discursurilor facilitate de mass media și, de o vreme încoace, de rețelele de socializare. Personajele se grupează în ‘moderniste’ și ‘conservatoare’ și se confruntă mai puțin sau deloc într-o dezbatere reală cât într-o cavalcadă a surzilor. Mai degrabă își aruncă în față ideile în care cred sau prejudecățile care le animă decât să caute înțelesurile de care să se apropie cu toții. De aici și construcția scenografică a lui Vlad Drăgulescu, cel ce și-a asumat și regia. Autorul invocă, în afara textului, o trimitere și spre cina cea de taină dar aici masa acelei cine este frântă în două segmente plasate oblic față de axa care traversează scena dinspre adâncul ei spre spectator. Într-un fel se creează un soi de imagine în oglindă a unora față de celelalte personaje: cele conservatoare la stânga privitorului, cele progresiste la dreapta acestuia. În capul unghiului ascuțit ce se naște este plasată o ‘piatră’ care, în fapt, nu este nici filosofală și nici religioasă (în speță creștină): acolo avem absența și mai apoi prezența celui care a pricinuit povestea, Bătrânul ce-și dorește eutanasierea. Iar el reprezintă, în fond, esența noastră, umanitatea din noi, carnea și sufletul care ne guvernează. Un rol destul de redus ca prezență scenică dar foarte bine jucat de Eugen Titu. Cu profunzime, cu gesturi reținute dar puternic semnificante, vizibile.”

În capul unghiului, de Marius Dobrin, SpectActor, nr. 3/2018