Photoshop

Photoshop e povestea unor iubiri neînțelese sau trădate, iar titlul piesei este dat de numele unei aplicaţii de calculator care permite editarea fotografiilor. Decupare şi compilare de imagini pentru a obţine una care capătă o altă semnificaţie. Piesa aplică aceeaşi procedură prin similitudine: imagini = poveşti. Sunt prelucrate scene diverse din cotidianul relaţiilor dintre oameni: părinţi-copii, soţ-soţie, atracţii şi respingeri etc. Scenele se petrec într-un mall, într-un cabinet de psihologie, acasă, într-o maşină, într-un bar, într-o sală de sport. O fiică devine cinică în relaţia cu mama care-i cere doar supunere, pentru că societatea o face să fie aşa. Un fiu îşi pierde răbdarea cu tatăl decrepit şi se revoltă în faţa supuşeniei mamei. O fată iubeşte dar nu este iubită şi insistenţa ei aduce aversiune. Iar disperarea o face să nu mai ţină seamă de nimic, dăruindu-şi trupul fără alegere. Un bărbat înţelege că nu mai este iubit dar rămâne rigid în relaţie. Un bărbat este imaginea unei societăţi superficiale dar vede şi rosteşte ceea ce alţii, mai profunzi, nu reuşesc. O femeie trebuie să admită că s-a amăgit singură rămânând alături de soţ. Un bărbat şi o femeie, ce nu par avea nimic în comun, ajung să descopere că îşi pot oferi unul altuia ceea ce le lipseşte. Un om care descoperă toate aceste imagini începe să le alăture, să asocieze personaje dintr-o imagine sau alta şi scrie o poveste. Imaginile disparate, vieţile personajelor capătă astfel un sens.

Photoshop e o dublă poveste de iubire, o poveste despre alegeri făcute în grabă, despre dezamăgiri și despre limite personale, despre relațiile cu părinți care nu știu nimic despre copiii lor, dar este și povestea nașterii unui scriitor. Care scrie o poveste de dragoste. Aruncată intenționat în aer și recompusă din fragmente minuscule, aranjate aparent aleatoriu, povestea se reface din fotografiile disparate în care apar protagoniștii ei. Urmărind un principiu deja statuat de filmele lui Alejandro Gonzalez Inarritu, 21 grame și Babel, dar și ale altora, autoarea reduce și mai mult frânturile de poveste, care nu mai sunt scene, nici secvențe, ci fotografii ale unor clipe – acele clipe esențiale în care protagoniștii iau decizii care le schimbă cursul vieții (nu întâmplător, femeia care se află în mijlocul celor două povești de dragoste este fotograf). Pe lângă poveste, interesante sunt reflecțiile pe marginea autenticității actului creator contemporan, a mărturiei intermediate care își pierde ”adevărul” devenind o imagine corectată în photoshop, adică o contrafacere a realității. Pe de altă parte, o șansă de a transforma o existență banală în ceva demn de amintit. O cale de a da sens unei vieți trăite fără o conștiință trează.

Cristina Modreanu – Voci noi, o nouă generație: Teatrul de Comedie se gândește la viitor, 1 decembrie 2010