Adio, Europa!

Teatrul Național „Marin Sorescu” a sărbătorit în 2019 Centenarul Ion D. Sîrbu, în onoarea unuia dintre cei mai importanți scriitori români din secolul al XX-lea, Ion D. Sîrbu, punând în scenă spectacolul Adio, Europa!, adaptare după romanul cu același nume, în regia lui Bogdan-Cristian Drăgan

Sinopsis:

Un camion negru. Un bărbat prins în farurile orbitoare ale istoriei. Candid. Olimpia – o femeie care înțelege totul și vrea să-l salveze. Dar este oare salvarea posibilă în secolul XX, cel al tuturor atrocităților posibile? Poți trăi printre bufoni și turnători? Lumea Isarlâkului… unde totul este posibil și nimic nu are consistență. Un spectacol în care „Adio” poate însemna și o promisiune: nu vei fi uitat niciodată. Teatrul Național „Marin Sorescu” sărbătorește în 2019 Centenarul Ion D. Sîrbu, în onoarea unuia dintre cei mai importanți scriitori români din secolul al XX-lea. Instituția noastră îl omagiază pe intelectualul și scriitorul unic Ion D. Sîrbu, punând în scenă spectacolul Adio, Europa!, adaptare după romanul cu același nume, în regia lui Bogdan-Cristian Drăgan. Un remember al istoriei ca farsă și tragedie în același timp.

„De câte ori mi se pune în scenă un text, sufăr ca un tată idiot, tremurând când fiul său recită, sau când frumoasa sa fiică e cerută în căsătorie de un imberb zootehnician.”

Scrisoare către Virgil Nemoianu, vol. Traversarea cortinei, Ed. de Vest, 1994

Născut pe 28 iunie 1919 în colonia multietnică de la Petrila, fiu al unui miner român de prin părțile Bradului și al unei casnice venită în Banat din Boemia, Ion Dezideriu Sîrbu a avut o viață zbuciumată, privativă de libertate (prizonier în lagăr în cel de-al doilea Război mondial, deținut politic în perioada comunistă). Absolvent al Facultății de Litere și Filozofie de la Universitatea din Cluj, finalizată cu o teză de doctorat al cărei îndrumător era Lucian Blaga, viitorul scriitor a fost membru al faimosului Cerc Literar de la Sibiu, apărător al ideilor de stânga, trimis frecvent pe front, pentru ca în 1957 să fie arestat pentru „omisiune de denunţ“. A fost judecat şi condamnat la un an închisoare. În 1958, după ispăşirea pedepsei, la Jilava, va fi din nou arestat pentru delictul de „uneltire contra ordinei sociale“, fiind condamnat la 7 ani închisoare corecţională şi 4 ani interdicţie corecţională, cu suspendarea drepturilor. Încarcerat la Gherla, până în 1960, se va afla, pe rând, până la sfârşitul detenţiei, în lagărele de muncă de la Stoeneşti, Strâmba, Grindu. A fost eliberat în 1963, iar din vara anului 1964 a venit la Craiova unde a fost angajat ca secretar literar al Teatrului Național. Aici i s-au jucat 14 spectacole, după piese de teatru scrise în această perioadă, a coordonat „conferințele experimentale”, iar în anul 1973 s-a pensionat pe caz de boală. În zbuciumata lui viață s-a auto-considerat ironic drept un „Robinson multilateral traumatizat” (Lucian Blaga îl denumea cu umor amar „un atlet al mizeriei”, aluzie la anii săi de front și la revenirile miraculoase în viața civilă). Și-a scris opera într-o Craiovă inclementă adesea, sub supravegherea atentă a Securității și a informatorilor numeroși (de la teatru, radio, revista Ramuri, ziarul Înainte și… cârciuma Cocoșul de Aur!), dar tot aici a găsit sprijinul câtorva prieteni și, în special, al soției sale, inegalabila doamnă Elisabeta Sîrbu – personajul Olimpia din romanul „Adio, Europa!” A încetat din viață pe 17 septembrie 1989, chiar în ziua în care avea loc premiera spectacolului „Arca Bunei Speranțe”, regia Aureliu Manea, după una dintre cele mai cunoscute piese de teatru ale sale. Schimbarea de sistem politic a fost anticipată de scriitor în jurnalul său, publicat postum. Romanul său, „Adio, Europa!”, publicat de asemenea postum, a fost considerat, alături de corespondența sa vastă și de jurnal, o revelație a literaturii de sertar scrise în epoca comunistă, unul dintre excepționalele romane-depoziție ale Gulagului.

Nicolae Coande

Ion D. Sîrbu, Eu de cine era să mă sprijin?, cuvântul autorului în caietul program al spectacolului „Arca Bunei Speranțe”, premiera 17 septembrie 1989

„M-am gândit că unele cetăţi sau urbe s-au clădit plecându-se de la o mică industrie, atelier, fabrică. Craiova noastră – după a mea părere –, s-a fost ridicată ca aşezare, oraş, municipiu, lărgindu-se şi înălţându-se, având ca nucleu-princeps Teatrul său Naţional. Eu când am venit în Craiova, în 1964, de cine era să mă sprijin ? Sunt un profesionist al dialogului (cred în virtuţile dialectice ale dialogului mai mult decât decât în legile primare ale judecăţii logice), am servit, toată viaţa, ca soldat simplu în armata Măriei Sale Limba Română: de cine era să mă sprijin, ca artă, valoare, chemare dacă nu de această bătrână instituţie de cultură a Cuvântului, care a fost, care este şi care rămâne în vecii-vecilor, Teatrul?!

Am învăţat meserie pe scena teatrului, am învăţat artă la spectacolele teatrului, voi învăţa un pic de veşnicie tot de la acest bătrân teatru naţional, care, s-ar putea să-şi aducă aminte de numele meu şi după ce eu nu voi mai fi. Îngenunchez, ca după o bătălie, în faţa cortinei sale veşnice şi mă rog zeiţei Thalia să nu mă uite şi să nu mă urgisească…

Cu cele mai bune speranţe,

Ion D. Sîrbu

Craiova, Iulie 1989”

Cronici:

„… spectacolul a început la ora 22.30, sfârșindu-se la ora 24, după care, trecându-se în ziua nașterii scriitorului, s-a ciocnit festiv și simbolic o cupă de șampanie; spectatorul a urmărit cu sufletul la gură aventura vieții lui Candid – un Sîrbu spectral, care ne transmitea mesaje dincolo de timp, din dictatură până în contemporaneitatea cea liberă.

Acestea sunt primele impresii: coerența, reconstrucția în actualitate (așa cum numai Shakespeare reușește fără greșeală); personaje veridice, încât păreau că au migrat din timpul istoric al romanului, devenind vii, actuale.”

Horia Dulvac, Un Shakespeare balcanic. Un Caragiale râzând criminal, SpectActor nr. 2/2019

„Angel (Rababoc) pare a fi destinat rolului de Candid (Desiderius). Şi nu doar prin hazardul prenumelui cât prin expresia adesea prezentă pe chipul său, cu o lumină inocentă în ochii mari, cu zâmbetul care se întinde pe toată faţa. Vocea lui caldă, armonios timbrată şi bine controlată, când vorbeşte fiecăruia, cu prietenie, se potriveşte şi ea. Candid din montarea lui Bogdan-Cristian Drăgan a apărut, la prima reprezentaţie, cu totul altfel. Foarte bine calculat pasul acesta al unei premiere programate la ora târzie a serii pentru a se termina exact când a început a suta zi de naştere a lui Ion Dezideriu Sîrbu.”

Marius Dobrin, Desiderium, SpectActor nr. 2/2019