Craiova si Teatrul Național Marin Sorescu fac parte din mitologia mea personală, sau din cartea mea de amintiri prețioase. Și printre ele, numele unui prieten drag, George Banu, cu care am împărțit multe seri și emoții craiovene. Sau spectacolele lui Silviu Purcărete, cu al său Ubu rege cu scene din Macbeth sau Danaidele care au “explodat” teatrul românesc la Avignon și mai departe, în primii ani după revoluție. Mă leagă însă de teatrul din Bănie, dincolo de farmecul său desprins din istoria unei permanențe naționale și spirituale, în primul rând bucuria de a împărtăși o certitudine : la Craiova se face un teatru care știe să continue o tradiție și mai ales să impună repere noi. Câte vârste are un teatru, poate cel mai important dincolo de accentele emoționale legate de importanța cifrei aniversare este modul în care a reușit în cei 175  de ani să rămână un reper constant, de ieri și mai ales de azi. Prin forța împrejurărilor am revenit la Craiova după o lungă pauză, dar la timp pentru a prinde câteva ediții ale Festivalului Shakespeare, o constelație fabuloasă de spectacole, un catalog dens de titluri, de spectacole, de revelații. Dar mai ales, ceea ce  mi se pare deosebit de important la această aniversare sunt oamenii, echipa care dă viață acestui teatru, căci Naționalul craiovean nu e doar gazda prestigiasă a unui mare Festival Internațional. Bineînțeles, rămâne aici figura unică a maestrului Emil Boroghină, odinioară și mereu vajnic cavaler întru Shakespeare și, astăzi, tânara echipă care a preluat sabia sau drapelul. Vlad Drăgulescu cu al său HEKTOMERON în 2021 care a înfruntat pandemia și ne-a reunit peste ode și timp, deschizînd apoi larg porțile Festivalului Shakespeare și imaginând un sat elisabethan plin de energie vitală, un sentiment de bucurie generală,  un teatru elitist pentru toți…sau Alexandru Boureanu directorul manager mereu disponibil și neobosit, vezi Caravana Shakespeare de anul acesta  ce va traversa 61 de localități purtând peste coclauri numele lui Shakespeare dar mai ales al teatrului. Și mă gândesc aici la întregul colectiv de actori, din toate generațiile, actori pe care îi regăsesc cu entuziasm în spectacolele tinerilor regizori, Bobi Pricop, Eugen Jebeleanu sau Catinca Drăgănescu. E clar, Naționalul craiovean a trecut la o altă vârstă, sărbătoarea în jurul teatrului a trecut la alte dimensiuni și astăzi la 175 de ani a știut să rămână tânăr și să surprindă în continuare.

Instituțiile de cultură născute în zorii modernității românești și păstrate până astăzi merită recunoștința și prețuirea noastre. Craiovean prin naștere, sunt mândru că printre acestea se numără și Teatrul Național din Craiova. Este remarcabil faptul că el s-a născut acum o sută șaptezeci și cinci de ani chiar cu această titulatură de teatru național și că debutul său a fost marcat de reprezentații în limba română. Teatrul și-a aflat în timp mai multe spații, culminând cu grandiosul sediu care nu de mult a sărbătorit o jumătate de veac de existență. Pe scenele sale au performat mari regizori, actori prețuiți, respectați în lumea teatrală europeană. Îmi amintesc, eram copil și mama m-a dus, de mână, să-i cunosc pe Madeleine și Manu Nedeianu, ea era o adevărată doamnă, el avea barbișon și sprâncene arcuite, din felul care se purtau, coborau parcă din trăsura altor vremuri. Am legat o caldă prietenie cu Emil Boroghină, care este atât prietenul scriitorilor, cât și al armenilor, așadar, pentru mine, prieten la dublu.

Teatrul Național „Marin Sorescu” nu este un teatru obișnuit. El a sprijinit lansarea unor mari talente, a ocazionat avangarde regizorale, și-a aprins luminile rampei pentru festivaluri în care răzbat ecouri din arcadele Teatrului Globe și ale vocii marelui Will, organizează dezbateri și conferințe la care cei care fac politicile culturale ar trebui să ia aminte. Această aniversare este o sărbătoare a Craiovei, dar și a tuturor celor care, purtând sau admirând măștile comediei și tragediei, lăsându-se legănați, pretutindeni, de harul Thaliei și ale Melpomenei, slujesc și iubesc arta dramatică.

Până la un punct, Craiova a fost un nume și un loc indiferente în biografia mea. Apoi totul s-a schimbat, iar TNC este sursa acestei schimbări. De atunci, am o statornică admirație pentru acest teatru. Nu multe instituții au reușit performanța sa: de a întemeia al doilea teatru național din România iar, în ultimele decenii, de a plasa orașul care îl adăpostește pe harta culturală a lumii. Perspectiva și sentimentele mele au la bază interesul pentru inovația pe care constant o propune. În proiectele mele personale, în care am vizat TNC, dar și în cele instituționale, în care am antrenat Facultatea de Teatru și Film din Cluj, creând parteneriate între cele două instituții, mereu cu convingerea că acestea le sunt benefice studenților, am avut în vedere tocmai această forță a inovației, pe care e structurat acum venerabilul teatru din Bănie. Îmi place ideea că teatrul poate constitui, în lumea noastră, o enclavă a excelenței. Găsesc performanța extraordinară, pentru o țară ce are ca „mit fundamental “ prăbușirea recurentă a zidurilor, dublat de complexul eternului început. Așa că, am revenit întotdeauna cu mare plăcere în Craiova festivalieră. Cred că, în acest oraș tihnit și fastuos, pe care mai corect este să îl numim „boieresc “, există un dinamism și o emulație asigurate de gustul pentru experiment, inovație, creativitate, și de munca dedicată care le întreține. În opinia mea, ele sunt, în primul rând, emblema TNC.

Să vorbești despre 175 de ani din viața oricărui teatru este treabă de istoric. Eu pot doar aminti despre experiența mea la Teatrul Național din Craiova. În 1983, cred, directorul teatrului, Alexandru Dincă m-a invitat să montez Greul pământului de Valeriu Anania. Textul era o provocare, așa că am acceptat cu interes. Apoi am fost chemat să monteaz  Mobilă și durere de Tudor Mazilu, spectacol a cărui premieră a marcat începutul directoratului  lui Emil Boroghină. Au urmat Pragul albastru de Ion D. Sîrbu și Ferma animalelor după Orwell. Despre aceste spectacole va vorbi, sau nu, istoria teatrului. Eu pot vorbi doar despre prietenia pe care am trăit-o și o trăiesc în continuare cu cei cu care m-am întâlnit atunci și acolo pe scenă.

Repetițiile au fost mereu luminate de bucuria de a ne descoperi unii pe alții în lucrul la spectacol. Despre fiecare din prietenii mei de la primul spectacol până la ultimul pot scrie câte ceva. În Greul pământului, apoi în Mobilă și durere i-am întâlnit pe Petre Gheorghiu-Dolj, pe Leni Pințea-Homeag, pe Alexandru Sassu, pe Vasile Cosma, pe Ilie Gheorghe, pe Valer Delakeza, pe Bubi Bozdogescu, pe Geta Luchian, pe foarte tinerii pe atunci, Mirela Cioabă, Valentina Mihali, Ion Colan, Fane Mirea, pe Tamara Popescu, pe Tudor Gheorghe.

Repetițiile au însemnat zile și nopți scăldate în bucuria de a fi împreună. Ca în orice prietenie, fiecare întâlnire depășea discuția despre muncă la spectacol. Conta prea puțin viața grea din acei ani ai comunismului. Pentru mine contau întâlnirile de pe scenă și din afara ei.

S-au adăugat, după 1990, Monica Modreanu, Natașa Raab, Gabi Baciu, Monica Negrescu, Angel Rababoc, Anca Dinu, Adriana Moca, Anca Dinu. Și mai mi-e dor de nea Lizică Firescu, de Vadim Levinski-boierul de la lumini și de doctorul Homeag.

În memoria mea, atât de scurtul timp din respectabila istorie a instituției a așezat teatrul craiovean ca un spațiu al prieteniei. Știu sigur că, indiferent după cât timp, mă voi întâlni cu fiecare dintre ei, aici sau oriunde în altă parte, ne vom bucura împreună la fel.

Se împlinesc anul acesta 175 de ani de la întemeierea primei trupe de teatru profesionist, instituţionalizat la Craiova, eveniment cu profunde semnificaţii formative în planul conştiinţei naţionale şi al unei spiritualități superioare. Recursul la istorie este singura cale prin care ne putem cunoaşte/ înţelege, dând vieţii noastre un sens şi un rost.

Privirea retrospectivă ne arată dedicaţia cu care personalităţi nu numai ale vieţii culturale şi artistice, precum Costache Caragiale ori Costache Mihăilescu, dar şi cărturari ca Gheorghe Chiţu, Grigore Pleşoianu şi, surprinzător poate azi, boieri craioveni şi doljeni ca Pera Opran, G. Bibescu, Gr. Otetelişanu, D. Filişanu, I. Glogoveanu şi mulţi alţii vor fi contribuit financiar atât pentru acoperirea unor cheltuieli de spectacol şi chiar pentru a da teatrului un sediu propriu, având ca recompensă abonamentul la o lojă, pe care o şi  foloseau.

La o repede ochire asupra repertoriului Teatrului Naţional Craiova, dinspre începuturi către noi, îmi reţine atenţia interesul pentru subiecte patriotice, ca în Moartea lui Mihai Viteazul, de Constantin  Halepliu, sau „comedii combative” ca Cei doi morţi vii sau Iorgu de la Sadagura, de V. Alecsandri ori Muza de la Burdujeni de Costache Negruzzi. De remarcat şi interesul  constant pentru dramaturgia „europeană”, am zice azi, germană, dar mai ales franceză. Dincolo de mobilizarea unui public elitist, sau poate de aceea, trebuie să remarcăm impunerea un număr impresionant de mari actori şi regizori de recunoaştere naţională.

Momentele de referinţă au rămas o  permanenţă de-a lungul celor 175 de ani activitate neîntreruptă. Există însă unul excepţional, depăşind orice parcurs evoluţionist al instituţiei, deceniul 1991-2000, când Teatrul Naţional „Marin Sorescu” devine, la propriu, Teatrul Naţional Mondial „Marin Sorescu”. Emil Boroghină, ajuns manager, are harul de a identifica în Silviu Purcărete un regizor genial care, valorificând excepţionalul potenţial al echipei teatrului craiovean, se impune pe plan mondial.

Ideea Craiova Shakespeare Festival prinzând viaţă, managerul dăruit Emil Boroghină consolidează definitiv statutul mondial al teatrului craiovean, susţinând conceptual efortul creator prin publicarea succesivă a lucrărilor: Titus Andronicus – monografia unui eveniment teatral, de Patrel Berceanu (Aius, 1997); Istoria teatrului naţional din Craiova 1850-2000, de Alexandru Firescu şi Constantin Gheorghiu (Aius, 2000); Ubu rex cu scene din Macbeth, de Patrel Berceanu (Aius, 2000); Lumini din culise. Faţa nevăzută a scenei, de Alexandru Firescu şi Constantin Gheorghiu (Aius 2003).

Acum Craiova are şi o facultate de actorie. Doi  tineri manageri, Alexandru Boureanu şi Vlad Drăgulescu, şi cadre didactice la „actorie” duc mai departe partitura. Shakespeare e într-un turneu naţional. Dar mai avem o moştenire: Zilele Caragiale,  Marin Sorescu, şi de ce nu, Macedonski!…

Iar Patrel Berceanu ne-a mai lăsat o moştenire: Teatrul pentru copii şi tineret… „Nu poţi abandona copiii de 10-12 ani, când merg la teatrul de păpuşi, ca să-i duci la Purcărete”.  Are şi istoria rostul ei! Chiar şi când nu este cea mai frumoasă Poveste!…

Craiova și întreaga țară au o mare sărbătoare. „Naționalul” craiovean la vârsta de 175 de ani! O vârstă a deplinei maturități și împliniri pentru una dintre cele mai vii, active, iubite și apreciate instituții teatrale și de cultură ale țării. Sărbătorim cu gratitudine vârsta venerabilă a unei instituții fanion a culturii românești și europene; o instituție care prin producțiile sale de excepție din fiecare stagiune, prin fabulosul Festival „Shakespeare”, cu reverberații mondiale, și care prin extraordinarii săi artiști și regizori, secretari literari, pictori-scenografi, sufleuri și sufleuze, tehnicieni, impresari, mașiniști, cameriste, peruchiere – marea familie a unui teatru deplin – a devenit, în ultimele decenii, un reper al calității și valorii lumii teatrale românești.
Dar pentru mine, mai mult decât toate aceste realizări și repere obiective, Naționalul craiovean a fost și rămâne ceva profund subiectiv și emoțional. El este casa din sufletul meu (scuzați această metaforă nu tocmai reușită, dar pe care o folosesc tocmai pentru că, pentru mine, aceasta este o „metaforă” care are o valoare literală!). Întreaga mea copilărie și o parte a adolescenței au fost legate de Teatrul nostru Național. Am crescut în culisele și cabinele Naționalului vechi, la arlechinul și, de câteva ori, chiar pe scena veche a Naționalului, unde nevoia a făcut să „joc” alături de mama mea, Minerva D. Aureliu (aka Minerva-Aurora Dumitru), și unde am simțit mereu prezența copleșitoare și modelatoare a forței dramatice și intelectuale ale tatălui meu, D. Aureliu (aka Aureliu Dumitru). Teatrul a fost, literalmente, casă și școală pentru mine. Istoria mea a Naționalului craiovean se leagă de istoria mea a memoriei părinților mei; ceva profund personal și incomunicabil, ceva pe deplin ziditor.
Dar, Naționalul craiovean nu este doar istorie trecută, oricât de ilustră și grăitoare ar fi aceasta, ci și, mai ales, promisiunea certă că teatrul va dăinui și înflori în cetatea Băniei și în viitor. Va fi viitorul nostru al tuturor.
La Mulți Ani, Teatrul Național “Marin Sorescu” din Craiova la 175 de ani!

Când ești provocată să te întorci cu atâta timp în urmă, există riscul ca din lipsă de infomație să apelezi la clișee, să vorbești despre clădiri, care au rămas, spre deosebire de oameni, sau numai despre aceia care au fost incluși în ⹂canonul oficial al teatrului”. Dar eu aș vrea să marchez acest moment aniversar într-un mod mai puțin solemn, cu un pas mai aproape de artistele care au avut o contribuție esențială la viața teatrală craioveană.

Un exemplu ar fi Smaragda Olteanu, actriță și profesoară, fondatoare, alături de soțul ei, actorul Remus Mărgineanu, a Școlii de teatru din Craiova. Reconstituind istoria acestei școli, colegii mei Raluca Sas și Mihai Pedestru, curatori ai expoziției dedicate genealogiei profesoarelor de teatru din România în cadrul programului Arhiva feministă de teatru FEM100 (www.fem100.ro), au descoperit că rolul ei în fondarea acestei școli a fost esențial, dar este insuficient consemnat, de aceea profit de ocazie ca să le amintesc cititorilor SpectActor de această figură feminină, alături de care au stat actrițele extraordinare care au contribuit în mod esențial la strălucirea teatrului craiovean: Madeleine Nedeianu, Angela Bârsan, Margot Boteanu-Păcuraru, apoi Silvia Popovici și Sanda Toma, care au făcut parte din ⹂Promoția de aur” adusă aici de regizorul Vlad Mugur între 1956 și 1959. Genealogia actrițelor din Craiova a continuat cu Leni Pințea Homeag, Josefina Stoia, Mirela Cioabă, Georgeta Luchian, Tamara Popescu, Ozana Oancea dar și cu minunata Natașa Raab, a cărei dispariție prematură a lăsat teatrul craiovean mai sărac. Salt peste timp, către generația actuală, pentru a sublinia excelența unor actrițe precum Geni Macsim, Cerasela Iosifescu, Romaniţa Ionescu, Iulia Lazăr, Raluca Păun, Iulia Colan, Costinela Ungureanu, Monica Ardeleanu, Ramona Drăgulescu, pe umerii cărora stă o bună parte din repertoriul Teatrului Național din Craiova, scenă-reper pe harta teatrală națională și internațională. Merită să ne înclinăm în fața performanței lor!

Ardelean get-beget fiind, cu prejudecăți cu tot, în Craiova „sudistă” am pășit într-o primă instanță prin intermediul unuia dintre unchii mei de la București, care era oltean. Categoria „militant”, dacă se poate spune asta. El m-a învățat să cânt, de mic copil, M-a făcut mama oltean, m-a îndemnat să țin cu Universitatea Craiova, „fiindcă nu sunt militari și milițieni” și mi-a vorbit de vodevilurile teatrale din vremea adolescenței sale, a căror vizionare se termina, de regulă, cu o chermeză. Ulterior, în Capitala Băniei m-a adus o tragere la sorți, deci hazardul: jucând volei în divizia națională de tineret, am ajuns să fim bătuți regulat de echipa unui mare liceu craiovean, dar revelația, pentru mine, a constituit-o perioada de turnee pe care am petrecut-o aici, când am avut prilejul să ies din sala de sport și să cutreier locurile în care se aflau instituțiile de cultură ale orașului, teatrul fiind cel dintâi dintre ele, întrucât știam – de la televizor, desigur – că aici jucau actori mari, care mă țineau lipit de micul ecran (Gheorghe Cozorici, Silvia Popovici, Victor Rebenciuc, Sanda Toma etc.), și că tot aici cântă Tudor Gheorghe. Pe cel mai iubit dintre ei, Amza Pellea, am și avut norocul să-l zăresc, dar trecusem deja de faza timidă a colecționării autografelor și nu am avut curajul să mă apropiu.

Toate acestea se întâmplau înainte de Aprilie 1973, când a fost inaugurată noua clădire, pe care aveam s-o și vizitez cu prilejul unui simpozion literar, care mi s-a părut a fi destul de sobru dacă ținem cont de faptul că ne aflam în renumita patrie a zaibărului și a vinului de nisip, rămase pentru noi un mit, fiindcă de servit ni s-a oferit, din păcate, altceva, nițel mai cosmopolit și mai insipid. Eram deja considerat literat și mă interesa, între alții, Marin Sorescu, despre ale cărui vestigii contraculturale prezente în poezie am și prezentat la fața locului o comunicare scurtuță, publicată ulterior, pentru care apoi mi s-a aplicat o zdravănă corecție cu liniarul peste tastatură, pe motiv de inadecvare conceptuală și de anacronism. Cu toate acestea, cred și acum că dramaturgul care a dat numele Teatrului Național din Craiova a cochetat cu Contracultura, măcar pe linia atipicității rurale și a oltenismelor ironice extrem de expresive, și am fost trist atunci când am aflat că s-a mutat prematur într-o lume mai bună, înainte de a stabili un contact mai substanțial cu optzeciștii, care țineau la el ca la un mentor îndepărtat, aflat într-o lume cultural-spirituală alternativă.

Nefiind împătimit de teatru (recunosc…), multe dintre performanțele Naționalului craiovean (Ubu Rex cu scene din Macbeth, Danaidele, Orestia, spectacolele lui Silviu Purcărete, Rinocerii regizați de Robert Wilson etc.) aveam să le urmăresc prin intermediul presei culturale de la noi, o bucurie specială prilejuindu-mi înființarea revistei SpectActor de către poetul Nicolae Coande (omul sfințește locul…), prin intermediul căreia universul complex al vieții teatrale craiovene a coborât și-n sfera noastră, a literaților de azi, împreună cu conferințele periodice, pe care tot Coande le organizează, laolaltă cu opțiunile sale editoriale comemorative. Pe Patrel Berceanu l-am cunoscut personal, am petrecut câteva ore substanțiale împreună și m-am bucurat să-l regăsesc acum, sosit oarecum de departe.

Nu mică  mi-a fost, așadar, surpriza, când, în Martie 2023, mi s-a oferit și mie onoarea de a fi invitat să susțin o conferință la Naționalul craiovean, perspectiva de a apărea în fața publicului unuia dintre orașele mele de suflet fiind de-a dreptul timorantă. Am ales cu grijă o temă academică inedită, delicată și virtual „scandaloasă” – Nudismul în România interbelică –, cultivată de mine în ideea că perioada de timp indicată în titlu a cuprins și o sumedenie de mișcări și comportamente sociale „necanonice”, despre care se vorbește mai puțin. Cred că unora le-a plăcut: venind la câteva luni după Pandemie, sugestia de a dezbrăca ceva – măcar masca și halatul cu faimoasele „comorbidități” – li s-a părut a fi ofertantă.

Îmi scăpase atunci că, Naționalul craiovean va serba o vârstă rotundă. La mulți ani!, așadar, din inima Ardealului, cu speranța că vom fi tot împreună și la 200 de ani!

E de mirare cum, atât de mult timp, Craiova nu a avut universitate, deși elitele urbei au depus tot efortul. Dincolo de cauzele, mai mult sau mai puțin obiective, istorice sau economice, a existat o realitate compensatorie cultural, o școală de la 1826 și un teatru de la 1850.  Ambele au concurat la ridicarea unui dig cultural împotriva barbariei. Educația susținută de Școala Centrală și educarea gustului prin teatrul, devenit național, au construit numele unui oraș. Și nu e puțin lucru ca un oraș mic dintr-o câmpie prăfoasă dintr-o margine de Europă să fie asociat splendid și grandios cu numele marelui Shakespeare. Așa se face că, dintr-o compensare culturală, impusă de vremuri, teatrul, care poartă numele altei personalități ce dă consistență imaginii orașului, a devenit cu adevărat o universitate, căci formează actori și impune mode culturale, ceea ce a dus ca atributul compensatoriu să se transforme într-un altul, definitoriu. Teatrul național din Craiova definește orașul cu puterea sutelor de talente care au jucat și joacă pe scena lui, cu imaginația, hărnicia și dedicația celorlalte sute, de multe ori, rămase anonime, care, din spatele scenei, au făcut posibile marile spectacole. Mulți ani să trăiască numele și memoria lor!

Oltenia este cea mai pură țară (entitate) românească, cu cel mai vechi proces de romanizare și cu limba românească rezemată pe perfectul simplu latinesc. În Transilvania se jucau piese cu Irozi și cu Brâncoveanu, martirul întru credință, încă din secolul al XVIII-lea. Datele istorice spun că 1850 reprezintă anul în care au fost puse bazele unui teatru permanent la Craiova, mulțumită lui Costache Caragiale și lui Costache Mihăileanu, cu sprijinul lui Pera Opran Filișeanu și al cărturarului Gheorghe Chițu. Astfel, ziua de 29 iunie 1850 este notată în analele Craiovei ca zi inaugurală a Teatrului Național (primele reprezentații au avut loc în sala Liceului, apoi într-un teatru construit din lemn, cu pereți dubli, umpluți cu pământ.) Repertoriul primei stagiuni a fost axat pe vodeviluri, precum „Muza de la Burdujeni” de Costache Negruzzi, „Nuntă țărănească” de Vasile Alecsandri, „Logofătul satului” de I. Dumitrescu, „Carantina” de Costache Negruzzi. Craiova era capitala Valahiei Mici, oraș cu vechi tradiții de putere politică și culturală. Banul Craiovei era „domnul cel mic”, care nu de puține ori a luat tronul de la București. Totuși, Theodor Aman a pictat „Hora Unirii la Craiova”, arătând că orașul a pulsat la unison cu idealul național.

La Teatrul Național care poartă numele lui Marin Sorescu, am avut cândva onoarea să țin o conferință despre Mihai Viteazul și Transilvania. Nu era chiar o temă comodă sau apropiată de problematica dramaturgiei românești, dar era acolo un spirit de cultură înalt, o atmosferă de ospitalitate sufletească potrivită unei moșteniri dragi. Destinele doamnei Stanca, ocupată cu drumuri multe prin Vâlcea și Jiul de Munte (=Gorjiu), dar și pe la Craiova, veghea parcă locul, amărâtă de viața în singurătate și copleșită de demnitatea misiunii sale. Este acolo, în sălile și pe holurile noului teatru, ceva din splendoarea tradiției transmise de la 1850 încoace.

Teatrul a prezidat la conservarea limbii noastre, care se auzea în forma sa cristalină pe scenă. Salut cu drag aniversarea teatrului craiovean și îi doresc viață nesfârșită!

La mulți ani!