„câine cu om. câine fără om” e un spectacol ce îţi amplifică toate sentimentele din cotloane, pe care prea rar le scoţi la lumină. După această întâlnire cu un personaj principal canin multiplicat în multe oglindiri ale umanităţii sale, te simţi mai puţin om, tu, cu toate meritele, manierele, procedurile tale inteligente şi gadgeturile care îţi ies din buzunare. Şi când ţi speli ruşinea odată cu mâinile şi faţa, îţi iei inima în dinţi şi clăbuceşti şi măcar câteva din straturile de piei sintetice pe care ţi le-ai lipit sârguincios peste simţiri şi nu îţi mai e atât de frică de visele, putinţele, neliniştile şi slăbiciunile tale.

Alina Epîngeac,

cronică apărută în https://epingeac.wordpress.com/2021/10/11/caine-cu-om-caine-fara-om-om-cu-suflet-om-fara-minciuni

---

câine cu om. câine fără om are ceva din drumul prin / spre infern din Apocalypse Now. Infernul singurătăţii (umane), infernul disponibilităţii (canine) sfârşind însângerată. Poate că e un diagnostic prea dur, poate alţi spectatori au văzut altfel.

Nu e deloc un spectacol comod. Nici de privit, nici de jucat. Nu atât scenografia (Irina Moscu), discretă & justă, nici proiecţiile video sau animaţia (Cristian Niculescu), nici măcar pregnantul univers sonor (regizorul, desigur) induc senzaţiile de mai sus. E vorba, în prima rând, de text (stilul de a dramatiza al lui Afrim privilegiază enorm cuvintele, din nuvela originală, aproape nimic nu se taie, totul se rosteşte) şi, desigur, de interpretarea actoricească. Cândva fragil, Afrim e, în acest caz, neobişnuit de brutal.

Oricât de puternice imaginile cu câinii de la adăpostul craiovean îmbrăţişând actorii în fotografii proiectat pe peretele alb din adâncul spaţiului de joc în debutul spectacolului, oricât de impresionantă cadenţa paşilor bătrânului câine ce amuşinează lumina în episodul final, nimic nu egalează duritatea vorbelor, semnificaţia tăcerilor, caracterul intens abraziv al gesturilor (coregrafia: Flavia Giurgiu) şi vocilor actorilor.

Mihai Brezeanu, Liternet.ro

Radu Afrim a construit întregul spectacol pe ideea legăturii de viață dintre om și câine. Exercițiul pe care l-a propus actorilor, de a fi mereu în ipostaza de câine, uneori unul singur, de multe ori aproape toți, este unul de empatie inductivă. Fără idealizări. Sunt momente în care avem mârâiturile și încleștarea fălcilor, colții fiind percepuți în funcționalitatea lor… Am urmărit captivat jocul actorilor în ipostaza canină. A fost mereu o întrerupere a deplinei întruchipări.

Marius Dobrin, Două mușcături și-o tragedie, fără a uita de poezie, SpectActor 3/2021

---

 

„La Teatrul Național din Craiova, Radu Afrim face din „cîine cu om. cîine fără om“ un spectacol în care pune în valoare forța unei trupe pe care aș îndrăzni să spun că a coagulat-o în ultimii ani. Sînt momente care m-au tulburat. Care m-au lăsat cu gura căscată în gîndul lui Afrim ca regizor, ca scriitor, ca artist care scoate în prim plan actori impecabili ca Vlad Udrescu, Alex Calangiu, Claudiu Mihail, un registru nou pentru Romanita Ionescu, un recital al lui George Albert Costea, o nouă poziționare a Tamarei Popescu și a Iuliei Lazar. Hingherul de Radu Tudoran poate fi oricînd un spectacol mare, de sine stătător. Bijuterii sînt și „Ochiuc” de Dan Coman, „Fragil” de Simona Goșu, „Noaptea dintre ani” de Radu Afrim.

Am văzut acest spectacol de aproape patru ore cu o sală plină, atît cît permit restricțiile, în care nimeni nu părea să respire, un fluid fantastic ținea în transă actorii și spectatorii și mi se pare sensul teatrului acest „împreună“. Actorii lui Afrim sînt seduși de propunera lui și i se dăruiesc fără niciun fel de rezervă, pînă la capăt.”

Marina Constantinescu, Revista România literară, Nr. 6/2022