CASA CU SURICATE

Sala Amza Pellea

de David Drábek

Traducerea: Mircea Dan Duță

Regia: Radu Afrim

Asistent regie: Cătălin Mihai Miculeasa

Scenografia: Irina Moscu

Univers sonor: Radu Afrim

Sound design: Călin Țopa

Consultanță limbaj mimico-gestual: Filomela Salahoru

Regia Tehnică: Cristi Petec

Sufleor: Ramona Popa

Data premierei: 20 Aprilie 2019

Durata: 180 min. cu pauză

Genul spectacolului: Tragi-Comedie

**spectacol recomandat publicului  cu vârsta peste 16 ani

Sinopsis:

Într-o casă plină cu suricate, pe lângă păsări sabot și o cârtiță moartă, viețuiesc trei surori. Sora cea mică este bântuită de amintirea unei mame nebune și nu a mai părăsit suricatele de un an de la moartea subită a tatălui. Cea MARE s-a cuibărit în fața televizorului și a mâncat până la imobilizare. Sora mijlocie este singura care muncește pentru a întreține casa cu suricate. Peste tot și toate guvernează spiritul unui fake Budha. Fetele sunt captive în acest univers extravagant. Trei bărbați apar în viața lor și le zbuciumă existența.

 Cronici:

„Dacă în alte spectacole ale regizorului existau doar tuşe de acest fel care amprentau limbajul, ca elemente afrimiene de construcţie spectaculară, aici se creează, practic, o nouă limbă, asta susținând claustrarea surorilor care îşi delimitează teritoriul nu doar fizic, ci şi prin limbaj… Are you dreaming? întreabă regizorul la începutul spectacolului şi dă drumul acestui vis absurd, romantic, comic şi coşmaresc deopotrivă. Este universul lui Afrim, cu personaje reale şi ireale („foste“ personaje, vorba Groparului din Hamlet) care coexistă într-un spaţiu la marginea imaginarului, o lume care se sufocă în propriile frici şi fantasme.

Ca în mai toate spectacolele sale, Afrim face vizibile convulsiile emoţionalului.”

Oana Stoica, Trei suricate, Dilema veche, nr. 794, 9-15 mai 2019

 

„Spectacolul sensibil conceput de Radu Afrim încearcă să spună despre cevaul şi cinevaul universal din noi, încearcă o poziţionare transcendentă pornind de la şi concentrându-se pe particularul unor persoane şi al situaţiilor lor de viaţă aşa cum sunt privite în textul lui David Drábek, tradus de Mircea Dan Duţă… o atmosferă onirică în care decorul presupune elemente naturale (apa, heleşteul), animale care par într-o stare dintre viaţă şi moarte (suricate care se mişcă, fără a fi vii şi a căror aparenţă nu te duce însă cu gândul la taxidermie), un buddha însufleţit situat deasupra lucrurilor, cumva la etaj, vulturii-bec şi un panou coborând lent şi de pe care neonul alb ne întreabă are you dreaming?”

Mădălina Nica, Cu măcar „o ţâră de empatie” despre tandreţe multă, revista SpectActor nr. 1/2019

 

„… femeile sunt purtătoare de mesaj. Cel mai spectaculos este rostit de Raluca Păun în punctul de inflexiune a spectacolului, după o acumulare suficientă de simpatie din partea publicului. Irumpe în scenă reproducând fidel personajul jucat de Divine (drag queen, iată o altă „galerie de cârtiță” pe care o „sapă” Afrim în spectacol) în Pink Flamingos, referință la curentul „artă abjectă” – punct de plecare pentru o discuție post-spectacol, rostește un bine cadențat discurs care uimește, apoi aprinde și entuziasmează spectatorii ca la o întrunire electorală. Chiar dacă aceștia poate nu realizează prea bine tot ce li se spune: filme trash, „gata cu filmele de multiplex”, „gata cu femeile degresate”, nu au cum să nu exulte la acest punct al „manifestului”: „noi să jucăm în filme, noi, cu numele adevărate”. Iar creația lui Radu Afrim se susține în baza acestui manifest.”

Marius Dobrin, Coperțile vieților noastre, revista SpectActor, nr. 1/2019

Calendar

Momentan acest spectacol nu este disponibil.