Hamlet

Este adesea trecut cu vederea faptul că Shakespeare a transformat patru dintre cele mai plictisitoare cuvinte din limba engleză în cea mai faimoasă replică din teatrul universal, „A fi sau a nu fi”. Cum poate ceva atât de abstract să rezoneze în atâtea culturi și epoci? Unii spun că răspunsul este simplu: „a fi!” Mai degrabă decât să ne întrebăm despre existență, întrebări care sunt fără răspuns, ar trebui să îmbrățișăm pur și simplu viața și să mergem mai departe.

Întrebarea continuă să bântuie mulți oameni, inclusiv pe mine. Importanța sa rezidă în necunoscutul ‘de ce’. Această întrebare a bântuit filosofii mult înainte de Socrate. Unii își pun întrebarea, în timp ce alții argumentează că, deoarece nu există un răspuns, nu are sens să o adreseze.

Uneori facem lucruri fără sens, lucruri cu adevărat cumplite, fără aparent niciun motiv sau beneficiu. Și alergăm în jurul nostru în disperare, întrebând „De ce?! De ce?!” Oamenii sunt singurele animale care pot fi irațional de crude, care pot săvârși acte spectaculoase de violență atât asupra lor, cât și asupra altor persoane.

Poate că acest lucru este legat de faptul că oamenii sunt singurele ființe care își pot pune la îndoială propria existență. Uneori, oamenii fac lucruri minunate sau îngrozitoare doar pentru a dovedi că existăm.

Dilema lui Hamlet încarnează această luptă. Dar nu direct, ci enigmatic, ca o fantomă în jurul coridoarelor întunecate de la Elsinore.

Declan Donnellan

„Declan Donnellan pare să dețină un secret esențial pentru a da viață teatrului. Dacă privești cu atenție noul său Hamlet, pus în scenă la Teatrul Național din Craiova, ca un inspector meticulos, vei rămâne doar nedumerit. Spectacolul nu oferă răspunsuri la niciuna dintre întrebările „eterne”, nu prezintă un concept elaborat, nici nu se străduiește să fie „necesar” sau „actual” în „aceste timpuri tragice”… Așadar, tot ce îți dorești este să te întorci să-l vezi din nou, cât mai repede posibil. Craiova are o trupă de actori fenomenală, care te îndeamnă să rămâi pentru întreaga lună și să-i vezi în fiecare spectacol din repertoriu.

Nu este vorba despre putere, răzbunare și nici măcar despre sânge. Este vorba despre destin, un flux de evenimente pe care oamenii nu le pot controla. Și replicile celebre devin lipsite de sens. „A fi sau a nu fi”. Hamlet o spune chiar la începutul spectacolului și toate personajele aplaudă. Finalul se desfășoară în tăcere.

Horatio, unul dintre personajele principale, este complet eliminat. „Ce s-a întâmplat cu Horatio?” – a trebuit să întreb regizorul după spectacol. El m-a respins cu ideea că „Publicul este Horatio”. Horatio este martorul poveștii, iar personajele din spectacol continuă să ceară sprijinul tăcut al publicului. Ce putem face dacă așa a fost regizat? Trebuie să spunem povestea mai departe. Și o facem cu bucurie.”

Roman Dolzhansky, istoric și critic de teatru, absolvent al departamentului de istorie a teatrului de la GITIS. A lucrat ca redactor la Moscow Observer și critic de teatru pentru Kommersant.

“… un prinț care nu mai e prinț și care-și poartă pe umeri noblețea de mucava, un străin în propria lume, în propriul sine, în propria minte, în propria poveste, așa își construiește spectacolul celebrul regizor Declan Donnellan, care lucrează pentru a doua oară cu trupa de la Craiova, după „Oedip”, anul trecut. „Hamlet”, în viziunea lui, păstrează doar repere esențiale din textul lui Shakespeare și, în mai puțin de două ore, extrage esența unei povești care a fost spusă în mii și mii de feluri. Azi, acum, aici, regizorul alege să vorbească despre un Hamlet al acestei generații. Nu e nimic „actualizat” și nici nu vorbește la telefonul mobil. Dar Vlad Udrescu este un Hamlet al generației lui. E furios, e fragil, e chinuit, nu știe cine e, e deprimat, cumplit de deprimat, e gol, e singur, e trist, e fără sens, se simte trădat de mamă, de prieteni, de iubită, e lipsit de ancoră, iar tatăl e mort. Tot abisul acestui non-univers se regăsește în ochii lui Vlad Udrescu, în gesturile lui, în disperarea și greața cu care caută adevărul, un adevăr de care nu are nevoie decât ca să-și găsească o pârghie, ceva de care să se agațe. O nebunie cu ruj roșu și pantofi de femeie, ca o deghizare, ca o acceptare, ca o căutare nu atât a unei identități sexuale cât a unui nou sine, a ceva care să-l completeze, să-i fie și să-și fie de ajuns.”
Monica Andronescu, Un Hamlet cu ruj roșu, Artitudini, 12 martie, 2024
https://artitudini.ro/un-hamlet-cu-ruj-rosu-in-secolul-21/

Spectacolul lasă o puternică senzație de lectură performativă datorită esențializării deopotrivă a textului și a mecanismului dramatic. Regia este precisă și neostentativă, orchestrînd un proces de decriptare a textului ca o demonstrație pentru public. (…) Povestea pare mai degrabă spusă decît jucată, ca și cum Hamlet însuși ar vrea să o înțeleagă și o face explicînd-o publicului. (…) ideile spectacolului nu sînt în nici un fel îngroșate, ci rezultă firesc din juxtapunerea adaptării scenice cu decorul, costumele, recuzita.
Oana Stoica, Pantofii stiletto ai prințului Hamlet, Dilema, 13 martie 2024,

https://www.dilema.ro/arte-performative/pantofii-stiletto-ai-printului-hamlet?fbclid=IwAR3fz4Cy9dRikokcb5a-6zHocHpsjZ8-bfa0ezY4m-4z__7sg2RDu1-dEB8

Declan Donnellan și Nick Ormerod (…) au operat intervenții chirurgicale de o incredibilă finețe, simplificînd firele narative, acțiunile și motivațiile fiecărui personaj pînă la o claritate aproape de cristal. (…) au o atenție excepțională pentru detalii (vizibile mai ales datorită plasării publicului) – superba compoziție pe care o face Raluca Păun în Polonius include gestul de bărbat tradițional de a-și descheia ultimul nasture de la sacou atunci cînd se așază. Apoi, înnebunită de moartea tatălui ei, Ofelia (dublu rol, Flavia Hojda și Theodora Bălan) se întoarce pe scenă purtînd ceea ce apare ca fiind sacoul ucisului Polonius. (…) Hamlet de la Naționalul craiovean e unul coborît de pe piedestal, care vrea să arate, nu să demonstreze, să convingă rațional, nu să exploreze străfunduri interpretative ale unui text peste care au trecut, deja, secole de hermeneutică. Un spectacol care le oferă unora dintre actori partituri de o generozitate aparte, iar publicului, aproape o redescoperire a lui Shakespeare.
Iulia Popovici, Shakespeare în alb și negru, Observator cultural, 15 martie 2024,

Shakespeare în alb și negru