Plugarul și moartea

Dialogul plugarului cu moartea, scris de Johannes von Tepl în jurul anului 1400 și redescoperit de germanistul Konrad Burdach secolul trecut, este considerat a fi una dintre cele mai importante opere ale literaturii germane medievale târzii. Două personaje stau real față în față și își apără vehement, fiecare în parte, dreptul de a exista împotriva celuilalt: viața și moartea. Prilejul care pune în mișcare acest război de proporții impresionante este un fapt concret: timpuria plecare din viață a unei femei fără prihană, mamă de copil și soție fără pată.(…). În privința formei și în cea a conținutului, dialogul lui Tepl are deja o tradiție în spate – în epocă circula un registru tematic variat de la memento mori la vanitas vanitatum, de la dansurile morții la contemptus mundi -, dar Tepl nu este numai cel care a găsit cadrul pentru abila idee de a chema moartea la judecată, ci și cărturarul care s-a făcut creatorul unei opere de artă, care însămânțează recolta în spirit a acestui scris.

Marin Tarangul (din prefața vol. Plugarul și moartea de Johannes von Tepl)

Premii:

UNITER 2022:

Premiul „Cel mai bun spectacol”

Premiul pentru creativitatea video design-ului și mapping-ului, oferit lui Andrei Cozlac

Festivalul Internațional de Teatru „Theater at the Crossroads” din Serbia, 2022:

Cel mai bun spectacol

Cea mai bună scenografie (Dragoș Buhagiar)

Cel mai bun video design (Andrei Cozlac)

Cel mai bun rol masculin (Călin Chirilă)

Cronici

În spectacolul Teatrului Național din Iași, Purcărete substituie dialogului originar un monolog interior: plugarul și dublul său virtual, alter ego indisociabil de protagonistul confruntat cu iminența sfîrșitului. Aici, totul debutează într-un decor cotidian cu frigider, canapea și birou unde „plugarul” devenit scriitor își bate la mașină textele într-un ritm de stacatto nervos. Solitudine de artist sfîșiat de temeri, refugiat în exercițiul „scrisului” care îl înlocuiește pe acela al „oralității” originare. Dar, subtilitate extremă, o împăcare de ultima clipă intervine grație iubirii, grație iubitei care trezește și satisface apetitul sexual al protagonistului. Totodată, în jur, circulă și intervine „partenerul” virtual, care nu e decît imaginea dedublată a omului ce înfruntă moartea. Totul este dublu, dar fiecare dintre termeni aparține unui alt regim de prezență: omul și fantoma. Omul și realul afectat de irealitate căci, în scenografia lui Dragoș Buhagiar și designul video semnat de Andrei Cozlac, mobilele apar și dispar, și, ca într-o aventură onirică, nimic nu e cert. Dulapul, mobila masivă ce m-a făcut să mă gîndesc la dulapul lui Gaev din Livada…, e prezent pentru a fi apoi aneantizat. Dublul „virtual” al Plugarului cînd respectă dimensiunile umane, cînd se dilatează ca o umbră nemăsurată: această fluiditate dintre real și ireal se constituie în derutanta incertitudine poetică a reprezentației. Și, la capăt de drum, se deschide un nesfîrșit peisaj de ghețuri ca într-un tablou celebru de Caspar David Friedrich, unde se asociază cele două personaje rătăcite în imensitatea naturii imobilizate. Unde sîntem, de care parte, căci protagonistul pare pierdut printre ghețuri, iar alter ego-ul său l-a înlocuit în scenă? Din această incertitudine provine perplexitatea „fantastică” a meditației interioare despre moarte a omului cu dublul său. Pe fundalul de ecou îndepărtat al mașinii de scris ce-și scandează bătăile ca acelea ale unei toace în noapte. Moartea e în noi. Și de neuitat rămîne imaginea finală răspunzînd celei inițiale ce se deschidea cu un pat banal care, la capăt, pe scena complet goală, se răstoarnă pentru a se preschimba în mormînt.

George Banu

„O poveste pe care Silviu Purcărete alege să o spună în primul rând vizual, într-un montaj de o frumusețe sumbră, de o extraordinară simplitate a liniilor și cu un puternic impact asupra privitorului. O derulare de cadre-stări desfășurată cu mijloace teatrale și cinematografice, în care corpul viu al actorului de pe scenă (și, implicit, al omului pe „scena” vieții), surprins în mișcarea lui interioară de năruire în fața neputinței e pus lângă celălalt corp, închis într-o imagine care doar dă impresia vieții, dar care e moartă prin chiar osificarea ei, captiv într-o iluzie (căci asta reprezintă și fotografia, și filmul, și holograma – nu un moment furat neantului, ci doar iluzia că suntem mai presus de el). Iar în această direcție, un plus e dat de recuperarea unor imagini ce amintesc de filmul mut, cu predilecția pentru alb și negru, cu mișcarea minimală, lentă, semnificativă prin repetiție, prin multiplicarea ei cu semn doar ușor schimbat.”

Nicoleta Munteanu https://alecart.ro/plugarul-si-moartea-purcarete-