Regele Lear

Sinopsisul tragediei Regele Lear

Scrisă în jurul anului 1604, tragedia Regele Lear este considerată una dintre cele mai profunde reflecții asupra condiției umane și a legăturilor de familie. Analiză profundă a nebuniei, a trădării și a consecințelor abdicării, această tragedie evidențiază trecerea lui Lear de la statutul de tiran la omul despuiat de putere.

Regele Lear urmărește decăderea monarhului Britaniei care decide să își împartă regatul între cele trei fiice ale sale (Goneril, Regan, Cordelia) și le propune un test al iubirii. Fiicele mai mari, Goneril și Regan, îl lingușesc cu declarații grandioase, iar mezina, Cordelia,  cea mai sinceră, refuză să intre în jocul lingușirii. Răspunsul ei simplu îl înfurie pe Lear care o dezmoștenește și o alungă din regat. Goneril și Regan, odată ce au pus mâna pe putere, nu mai au niciun respect pentru tatăl lor, îi reduc garda personală, îl disprețuiesc și îl izgonesc. Umilit și respins, Lear își pierde mințile și rătăcește prin furtună, însoțit doar de Bufon și de contele de Kent.

În paralel, există un conflict secundar: Contele de Gloucester este trădat de fiul său nelegitim, Edmund, care, manipulat de ambiție, își păcălește tatăl printr-o scrisoare falsă, făcându-l să creadă că fiul legitim, Edgar, plănuiește să-l ucidă. Regan și soțul ei, Ducele de Cornwall, îl orbesc pe Contele de Gloucester.

Cordelia revine din Franța cu o armată pentru a-și salva tatăl, dar este învinsă și executată în închisoare. Goneril o otrăvește pe Regan din gelozie pentru Edmund, apoi se sinucide. Lear moare de durere, ținând în brațe trupul neînsuflețit al Cordeliei, care fusese spânzurată în închisoare din ordinul lui Edmund.

Cronici

„Regele Lear este un text dens, stufos, cu teme puternice. Spectacolul lui Silviu Purcărete este dur, neiertător, apăsător, direct. Frust. O piesă crudă. Un spectacol ca un studiu anatomic al minții diabolești și sfidătoare a omului. Un studiu al tipurilor de putere și de paranoia, de nebunie și de înnebunire, un studiu cinic, ca piesa, necarnal, visceral și intens. (…)

Un gest puternic, o cheie pentru alegerea lui Purcărete: Furios, Lear o mînjește pe Cordelia cu frișcă pe față. Un machiaj, un chip, un personaj peste celălalt: Cordelia și Bufonul, două personaje interpretate de aceeași actriță felliniană, Costinela Ungureanu, un altfel de gnom în Bufon, și sarcastic, dar și ocrotitor, o Cordelia tandră și vulnerabilă, un corp ce ia orice formă, o voce ce se schimbă mereu sub fețele uimirii. Ochi care văd dezastrul și nu îl pot împiedica. Un corp abil, ascuns sub un basc și purtînd pantofi bărbătești cu cincisprezece numere mai mari, pantofi de clovn, un trup de femeie travestit în alură masculină. Feminin/Masculin și tema travestiului la Purcărete, explorată din nou, altfel. O anume fragilitate și candoare conduc partiturile Costinelei Ungureanu. (…)

Un personaj mare din acest text: Gloucester. Și un Actor impecabil: Sorin Leoveanu. Năuc la bal, bine aghesmuit cu șampanie, nesigur pe echilibru, hîtru și în dispoziție bahică, ușor desprins de realitate și încă bîntuit de povestea celor doi fii, Edmund, cel nelegitim, și Edgar, cel extravagant (…) Sorin Leoveanu se vîră în acest personaj și îl poartă în tot spectacolul ca pe un dublu. În cuvînt, în privire, în tăceri, în gesturi, în disperare, în fumul de trabuc, într-o rostire perfectă, cu o tehnică desăvîrșită, un exercițiu al unei maturități și al unui cod Purcărete de la care nu se abate cu nimic.

O construcție scenică majoră este Edgar al lui George Albert Costea. Impresionant. Salturi de la un registru, la altul. O tonalitate perfect aleasă. O emisie nobilă. Un personaj puțin ludic în amarul lui. Fără nicio alunecare în melodramatism. Care rostește finalul spectacolului sec, alb, ca pe o sentință.”

Marina Constantinescu, Un joc. Și consecințele lui (I), România literară,

10/2026

https://romanialiterara.com/2026/03/un-joc-si-consecintele-lui-i/

„Regele Lear este un text dens, stufos, cu teme puternice. Spectacolul lui Silviu Purcărete este dur, neiertător, apăsător, direct. Frust. (…) Un spectacol ca un studiu anatomic al minții diabolești și sfidătoare a omului. Un studiu al tipurilor de putere și de paranoia, de nebunie și de înnebunire, un studiu cinic, ca piesa, necarnal, visceral și intens. (…) Purcărete creează un spectacol-studiu despre iubire. Despre jocul periculos al puterii care alterează umanitatea, responsabilitatea și, în cele din urmă, demnitatea. (…) Muzica lui Vasile Șirli ciupește, biciuiește, jelește. Sirenele lui Purcărete. Sirenele războaielor care întunecă pămîntul. (…)

Și o trupă de Actori care încă cercetează subtil partiturile adnotate de regizorul lor. O trupă ca o orchestră de muzică de cameră. Perfect acordată. Claudiu Bleonț explorează un registru grav, de un dramatism deșirant. De cele mai multe ori ca într-o transă, Bleonț parcurge pas cu pas lanțul consecințelor declanșate de gestul lui arogant.

Suferința îl dezgolește de rang. Ca Ilie Gheorghe în Caliban, o Furtuna memorabilă a lui Purcărete, Bleonț-Lear este un fetus neputincios, o regresie ce i-ar putea reda valoarea inocenței. Ca și lui Edgar. Un alt fetus care descoperă iubirea de tată, Gloucester, și cum poate fi declarată și salvată. Doi „prunci“ îmbrățișați, într-un spațiu gol al urgiilor și al vanităților. (…)

Complexitatea spectacolului și tensiunea lui ridicată la o cotă aproape irespirabilă vine din performanța actorilor, din ce și cum s-au descoperit pe ei înșiși lucrînd cu Purcărete. L-am admirat și pe tînărul Ovidiu Cârstea în Edmund. Un personaj întors pe toate fețele de regizor. Am admirat un actor mare: Sorin Leoveanu. Găsirea altui registru și a altor căi, proaspete, la Angel Rababoc. Fragilitatea deșirantă a Costinelei Ungureanu în Cordelia și coordonatele unui „gnom“ saltimbanc în Bufon, cu ochii mari cît uimirea. Dramatismul pur, golit de cabotinism și încărcat de o metafizică fină, stranie. O nebunie controlată. (…)

Regele Lear al lui Silviu Purcărete și al trupei Teatrului Național din Craiova este o lecție de anatomie a urîtului, predată cu cele mai nobile elemente ale artei frumosului. Ale sublimului pur al teatrului.”

Marina Constantinescu, Un joc și consecințele lui (II), România literară,

11-12/2026

https://romanialiterara.com/2026/03/un-joc-si-consecintele-lui-ii/

„Shakespeare încalcă mereu convenţiile, inversează rangurile, amestecă regi cu nebuni şi bufoni, amplifică disperarea, teroarea, iar în acest spirit de uimire şi cutremurare, spectacolul lui Silviu Purcărete merge spre nucleul tragediei, în inima tragediei. (…) Lear e un personaj de o forţă copleşitoare, scena alungării Cordeliei arată iraţionalitatea agresivă, iar Claudiu Bleonţ joacă trufia şi dezamăgirea cu maximă intensitate şi totuşi păstrează rezerve pentru treptele următoare ale disperării. (…)

Edmund este un splendid strateg al răului, iar Edgar, la polul opus, inocent de toate învinuirile. George Albert Costea este o apariţie diafană, izgonit, căzut în capcana lui Edmund, Edgar are un discurs sfâşietor. Mânjindu-se cu noroi, scena deghizării în cerşetor e mai autentică. Travestirea în acest personaj asumat / confecţionat e ceva special. (…) Ovidiu Cârstea este surpriza spectacolului, cuprinde complexitatea lui Edmund, este şi forţă dramatică, şi forţă de persuasiune în interpretarea sa. (…)

Finalul este de o copleşitoare tristeţe. Nimic nu poate fi salvat, resuscitarea Cordeliei eşuează, o rezolvare caricatural-grotescă a conflictului, personajele vii sau moarte se reunesc în jurul mesei îmbelşugate, mănâncă, plâng, mănâncă, o mişcare mecanică, nimic bun nu mai poate fi recuperat, salvat şi replica lui Edgar închide orice speranţă: „Bătrânii au suferinţi să le ajungă / cei tineri n-or s-apuce viaţă lungă!”. Este o călătorie-parabolă a orbilor conduşi de orbi, de nebuni, de bufoni, în care ne ghidează Silviu Purcărete.”

                                                                        Daniela Firescu, Boala timpului: nebunii călăuzesc pe orbi,

revista Ramuri, nr. 4/2026 https://revistaramuri.ro/articol/6729