Rinocerii

Sinopsis „Rinocerii” Actul I – Capete stranii apar de sub pământ, în timp ce se aud zgomote care neliniştesc. Replicile se întretaie: „Nu-mi place să aştept!” „Fă un efort de voinţă!” „Incredibil!”. Scena e traversată de personajele piesei, pe o muzică de uvertură veselă. Personajele încremenesc în atitudini panicate. O piaţă dintr-un orăşel de provincie. Mişcare, forfotă citadină. Un personaj cu pălărie neagră se aşează la o masă, citeşte şi scrie. El va citi majoritatea replicilor personajelor. E un personaj inventat de regizor, care poate fi autorul. Jean intră şi se aşează la o masă, pe terasă. Apare şi prietenul lui, Bérenger, cherchelit. Încep să converseze. Vorbesc, beau, sunt vechi prieteni. Bérenger a depăşit deja măsura. Apar şi alte personaje, o gospodină cu o pisică, băcanul şi soţia lui, un domn bătrân. Trece pe acolo şi Daisy, colega lui Bérenger, de care acesta e atras. Chelneriţa vine să ia comanda, dar ţipetele rinocerilor o fac să scape tava, patronul îşi face apariţia, mustrător faţă de chelneriţă. Gospodina apare cu un coş, îl răstoarnă speriată. Domnul bătrân intervine s-o ajute. Toţi sunt înspăimântaţi de apariţia rinocerilor în oraş. Apare Logicianul, jucat de acelaşi actor care interpretează rolul autorului, şi încearcă să explice ce se întâmplă. Gospodina reapare plângând, ţinând în mână pisica strivită de un rinocer. Sentimentul de teroare s-a instalat deja. Intermezzo:  apar şase rinoceri, se aud chicoteli şi voci zglobii până la absurd, repetând replicile auzite la început în scenă. Actul II – Sediul companiei la care lucrează Bérenger. Maldăre de dosare şi hârtii risipite peste tot. Se comentează articolele din presă privitoare la invazia rinocerilor. Şeful biroului, plasat deasupra, supraveghează. Dudard, Botard şi Daisy emit diverse opinii. Jean apare, a întârziat. Şeful cere disciplină, lucru activ, interzice comentariile, etichetele de vinuri nu suferă amânare. Daisy bate la maşină cu frenezie, în vreme ce pe ecran apar mii de cuvinte înşiruite fără sens. Intră în fugă Doamna Boeuf, soţia colegului lor de birou, povestind cum acesta a devenit rinocer. Urletele rinocerilor îi fac pe toţi să urce pe scara adusă de pompier. Salvarea poate veni de „sus”… Intermezzo: Gospodina şi soţia băcanului vorbesc la telefon într-o engleză caricaturală, bârfesc şi comentează apariţia unui rinocer la… Auchan. Stare de stupoare şi incapacitate de dialog coerent, simţuri detracate. Actul III Tabloul I Acasă la Jean, bolnav în vârful patului, vizitat de Bérenger, aplecându-se pentru a trece pe sub uşa scundă. Discuţii despre Daisy-Jean şi Daisy-Bérenger. Bérenger este afectat de suferinţa prietenului. Dudard apare şi el. Veselă, Daisy aduce coşuleţul pentru picnic, dar şi veşti despre transformările de afară. Logicianul se retrage de la început spre colţul dreapta spate, în faţa uriaşei ferestre luminate. Stă cu spatele la public. Când Bérenger rămâne singur cu Daisy, o roagă să fie împreună în aceste clipe. Ea fuge, Bérenger se retrage prin dreapta, alăturându-se Logicianului. Intermezzo: Dl Papillon, ajuns rinocer, ţine o prelegere despre speciile de rinoceri cunoscute şi despre anumite caracteristici ale lor mai puţin cunoscute, în manieră didactic-ironică, ridicolă. Tabloul II În final, Logicianul devine rinocer, îşi păstrează, totuşi, pălăria de pai străpunsă de corn. Logicianul-martor, cu spatele la public, îl aşteaptă pe Bérenger, privesc amândoi pe uriaşa fereastră îndreptată spre viitor. În spatele lor, Bérenger aruncă o ultimă privire dramatică spre Daisy. Lumea a rămas fără speranţă, dar nu e totul pierdut, poate. În ciuda oricăror agresiuni, ultimul om rămas neatins de rinocerită refuză să devină ca toţi ceilalţi – „nu cedez”…   RINOCERII – referințe critice

·        Tompa Gabor, interview, „Mozaicul” review, Craiova

                     Haricleea Nicolau, „Metode de compoziție a dimensiunii absurdului în Rinocerii lui Wilson”,SpectActor (nr. 2 (28), mai-august 2014)

Premiera mondială a piesei ˝Rinocerii˝ a avut loc la Düsseldorf, pe 6 noiembrie 1959, textul fiind tipărit în același an la Editura Gallimard. De atunci, piesa a fost jucată în sute de reprezentații, pe toate scenele lumii.   La Craiova, Robert Wilson va fi însoțit de o echipă de colaboratori cu care lucrează de obicei spectacolele sale apreciate pe scenele internaționale: dramaturgul Konrad Kuhn (Austria), creatorul de costume Jacques Reynaud (Franța), co-regizorii Tilman Hecker (Germania) și Charles Chemin (Franța), light-designerii A.J. Weissbard (Italia) şi John Torres (Canada), video-artistul Tomek Jeziorski (Polonia) și compozitorul Adam Lenz (SUA). Acestora li se vor adăuga din România regizorul Bobi Pricop (asistent de regie), scenografii Adrian Damian (asistent decor) și Adriana Dinulescu (asistent costume).   Născut în Waco, Texas, Wilson a fost educat la Universitatea din Texas şi la Brooklyn’s Pratt Institute, unde atenţia sa s-a îndreptat către arhitectură şi design. În 1968 fondase deja Byrd Hoffman School of Byrds, şi lucra şi juca cu grupul într-o clădire de apartamente pe Spring Street 147, în partea de jos a Manhattan-ului. În 1969, două producţii majore ale lui Wilson au apărut în New York City: Regele Spaniei la Anderson Theater şi Viaţa şi timpurile lui Sigmund Freud care a avut premiera la Brooklyn Academy of Music. În 1971 Wilson a primit aprecieri internaţionale pentru revoluţionara Deafman Glance, o operă mută creată în colaborare cu Raymond Andrews, un talentat surdo-mut pe care Wilson l-a adoptat. După premiera de la Paris, surrealistul francez Louis Aragon scria despre Wilson ˝el este ceea ce noi, din care surrealismul s-a născut, am visat că va veni după noi şi va ajunge dincolo de noi˝.   În 1979 a colaborat cu compozitorul Philip Glass pentru a scrie opera-reper Eisenstein on the Beach, care a fost prezentată la Festival d’Avignon şi Metropolitan Opera House din New York, şi care a fost de atunci reluată pentru două turnee mondiale. La începutul anilor ’80, Wilson a creat ceea ce este şi astăzi considerat drept cel mai ambiţios proiect al său: multi-naţionala epopee the CIVIL warS: a tree is best measured when it is down. Deşi epopeea nu a fost văzută niciodată în întregime, ea a fost nominalizată la Premiul Pulitzer. În ultimele două decenii a adus viziunea sa unică asupra repertoriului tradiţional dramatic şi operatic, creând şi regizând opere pentru La Scala, Metropolitan Opera, Opera Bastille, şi multe altele, incluzând The Ring, Parsifal şi Lohengrin de Wagner, Flautul Magic de Mozart, Madama Butterfly de Pucini. A prezentat, de asemenea, adaptări inovatoare asupra unor lucrări de scriitori precum Virginia Woolf, Gertrude Stein sau Henrik Ibsen. De-a lungul carierei sale, Wilson a colaborat cu diverşi artişti, precum Heiner Muller, Tom Waits, William S. Burroughs, David Byrne, Rufus Weinwright, Lou Reed, Allen Ginsberg, Susan Sontag şi Jessye Norman. Cele mai recente lucrări pentru scenă includ The Ring de Wagner, alături de dirijorul Cristoph Eschenbach (2005-2006) şi The Passion of St. John de Bach, care a avut premiera în 2007 la Châtelet în Paris. În perioada noiembrie 2013 – februarie 2014, artistul a fost omagiat la Paris prin prezentarea a patru spectacole diferite (Lecture on Nothing, Peter Pan, Einstein on the Beach, Madame Butterfly) şi a unei expoziţii intitulate ʺLiving roomsʺ la Musée du Louvre. Ultima sa producţie, ʺ1914ʺ, dedicată împlinirii a 100 de ani de la izbucnirea Primului Război Mondial, a avut loc acum câteva zile la Teatrul Naţional din Praga.   Articol Ioana Moldovan – 4 nov. 2014 Articol Mircea Morariu – Adevarul blog   ROBERT WILSON   Of Wilson’s artistic career, Susan Sontag has added “it has the signature of a major artistic creation. I can’t think of any body of work as large or as influential.” A native of Waco, Texas, Wilson was educated at the University of Texas and arrived in New York in 1963 to attend Brooklyn’s Pratt Institute. Soon thereafter, Wilson set to work with his Byrd Hoffman School of Byrds and, together with his company, developed his first signature works including King of Spain (1969), Deafman Glance (1970), The Life and Times of Joseph Stalin (1973), and A Letter for Queen Victoria (1974). Regarded as a leader of Manhattan’s then-burgeoning downtown art scene, Wilson turned his attention to large-scale opera and, with Philip Glass, created the monumental Einstein on the Beach (1976), which achieved worldwide acclaim and altered conventional notions of a moribund form. Following Einstein, Wilson worked increasingly with major European theaters and opera houses. In collaboration with internationally renowned writers and performers, Wilson created landmark original works that were featured regularly at the Festival d’Automne in Paris, Der Berliner Ensemble, the Schaubühne in Berlin, the Thalia Theater in Hamburg, the Salzburg Festival, and the Brooklyn Academy of Music’s Next Wave Festival. At the Schaubühne he created Death, Destruction & Detroit (1979) and Death, Destruction & Detroit II (1987); and at the Thalia he presented the groundbreaking musical works The Black Rider (1991) and Alice(1992). He has also applied his striking formal language to the operatic repertoire, includingParsifal in Hamburg (1991), Houston (1992), and Los Angeles (2005); The Magic Flute (1991) and Madame Butterfly (1993); and Lohengrin at the Metropolitan Opera in New York (1998 & 2006). Wilson recently completed an entirely new production, based on an epic poem from Indonesia, entitled I La Galigo, which toured extensively and appeared at the Lincoln Center Festival in the summer of 2005. Wilson continues to direct revivals of his most celebrated productions, including The Black Rider in London, San Francisco, Sydney, Australia, and Los Angeles; The Temptation of St. Anthony in New York and Barcelona; Erwartung in Berlin; Madama Butterfly at the Bolshoi Opera in Moscow; and Wagner’s Der Ring des Nibelungen at Le Châtelet in Paris. Wilson’s practice is firmly rooted in the fine arts and his drawings, furniture designs, and installations have been exhibited in museums and galleries internationally. Extensive retrospectives have been presented at the Centre Georges Pompidou in Paris and the Boston Museum of Fine Arts. He has mounted installations at the Stedelijk Museum in Amsterdam, London’s Clink Street Vaults, and the Guggenheim Museums in New York and Bilbao. His extraordinary tribute to Isamu Noguchi has been exhibited recently at the Seattle Art Museum, and his installations of the Guggenheim’s Giorgio Armani retrospective have traveled to London, Rome, and Tokyo. Each summer Wilson decamps to the Watermill Center, a laboratory for the arts and humanities in eastern Long Island. The Watermill Center brings together students and experienced professionals in a multi-disciplinary environment dedicated to creative collaboration. A gala benefit and re-dedication of the reconstructed main building takes place every summer. Wilson’s numerous awards and honors include an Obie award for direction, the Golden Lion for sculpture from the Venice Biennale, the 3rd Dorothy and Lillian Gish Prize for Lifetime Achievement, the Premio Europa award from Taormina Arte, two Guggenheim Fellowship awards, the Rockefeller Foundation Fellowship award, a nomination for the Pulitzer Prize in Drama, the Golden Lion for Sculpture from the Venice Biennale, election to the American Academy of Arts and Letters, and the National Design Award for Lifetime Achievement. He has been named a „Commandeur des arts et des letters” by the French Minister of Culture.