Vărul Shakespeare

Cuvântul Regizorului

          Mai sunt, mai rezistă încă imagini tulburătoare în Oltenia profundă, de multe ori uitate sau, mai rău, degradate prin necunoaștere. Nu știu dacă domniile voastre au auzit de sau au vizitat cimitirul vesel din satul Pietriș, comuna Baldovinești, județul Olt. Troițele speciale, în culori care îți provoacă imediat veselia – nemaisimțind nevoia textelor însoțitoare ale lui Stan Pătraș de la Săpânța –, pentru a căror ipotetică realizare, astăzi, mai trăiesc și lucrează doi meșteri, artiști desăvârșiți, sunt, din păcate, aglomerate de cruci din beton insensibile la dramatica diferență semantică. Ele, acele troițe, vor constitui pentru noi un element puternic de însoțire imagistică cu multiplă semnificație. Iată un alt element de mistică oltenească. Așezările vechi ale acestui teritoriu s-au organizat cu spatele la apă, apa nu a fost bagatelizată, vulgarizată casnic în cursul ei precum în alte părți. Şi reamintesc că Brâncuși, sosit de la Paris la Târgu Jiu pentru a construi Coloana fără de sfârșit, marcat fiind de existența în apropiere a unei biserici și ajungând la malul de atunci al Jiului curgător, se întoarce cu spatele la acesta și la simbolurile apei și așază începutul unei Alei a eroilor, o Cale a meditației, în fond, o Masă a tăcerii, a primei reculegeri. A tăcerii și a rugăciunii ce leagă mistica apei de sacralitatea jertfei pentru ceilalți, a eroilor. Fântâna oltenească nu e doar comunul puț cu ciutură pentru adăparea însetaților sau a animelelor de trudă, ci, de multe ori, păstrează, prin miracol, o adevărată arhitectură ambientală ce desemna cândva locul de desfășurare a ritualului. Artiștii vizuali Cristian Floriganță și Florin Constantinescu sunt cei care aduc în proiecții și aceste modele arhetipale.

          Actorii vor purta, în sensul commediei dell’arte sau al teatrului elisabetan, măști pe mâner. Interpreții lui Shakespeare și Sorescu vor purta, fiecare, masca celuilalt, alegând replici anume când, pentru a sublinia similitudinea, vor spune replica în locul celuilalt. Ca un celălalt. Bufonul shakespearian, resoneur al întregului, va conduce întreaga desfășurare a spectacolului, preluând alte personaje din toate registrele imaginate de Marin Sorescu. Voicea rămâne însă separat. El e doar vocea de pe urmă a lui Sorescu. Ca arhetip al olteanului dintotdeauna și pentru viitor, plin de haz de necaz, înțelept și blajin, plin de înțelesuri și subînțelesuri, așa cum îl inventase marele actor și om de duh Amza Pellea pe acel inegalabil Nea Mărin din care eu îmi doresc să reiasă Voicea sorescian. Desaga devine în viziunea mea nu doar simbol, ci personaj separat, umbra și acompaniatorul lui Voicea. De altfel, olteanul arhaic – și grecul așijderea – merge mândru în față, fluierând de multe ori a pagubă, dar semeț și, în urma sa, modestă, vine soața cu sacii de cumpărături. Acasă, în intimitate, rolurile se inversează, soția conduce gospodăria. Acesta e raportul dintre Voicea și Desaga lui. Măștile și interșanjabilitatea, gruparea în cete a personajelor și coregrafia lor vor dubla sensul cuvintelor și al imaginilor video și foto. Alături de excepționalul coregraf Mirela Simniceanu am explicitat/supraadăugat prin mișcare dansată (cu muzica inspirată folcloric a specialului Cătălin Ştefănescu!) sensurile profunde ale subtextului sorescian.

          Voi descrie acum Bâlciul sau Iarmarocul, care reprezintă simbolicul loc al acțiunii scenice, tot astfel cum fotografiile sau filmările completează textul poetului. În această foarte colorată și străveche formă de spectacol popular și-au găsit originea și commedia dell’arte, și teatrul elisabetan, și prima formă de teatru popular românesc cu păpuși sau marionete. Este locul ideal de întâlnire între tradiții și prezent, sugerat, între Shakespeare și Sorescu. Iar scenografa Sanda Mitache este, fără tăgadă, și cel mai ingenios creator de măști al momentului teatral. Bâlciul, ca și dedicația specială pentru Apa Vie, îl pun, cum au facut-o și autorii fotografiilor și ai clipurilor video, sub semnul a două exemplare ziceri. Prima îi aparține etnologului și gânditorului Ernest Bernea, tatăl marelui pictor Horia Bernea: „Fântânile sunt ochii pământului în care îşi oglindeşte cerul faţa.” A doua zicere este a preotului Octavian Schintee: „Fântâna trebuie să rămână ce a fost dintru început, un obiect ritualic, mistic.”

Radu BOROIANU