Legături de sânge

Piesa, scrisă în 1978, îi aduce notorietate autoarei, câștigând concursul Great American Play, Premiul Cercului Criticilor de Teatru din New York şi Premiul Pulitzer pentru Dramaturgie. ”Legături de sânge” a fost, de asemenea, nominalizată la Tony Award, pentru cea mai bună piesă, şi la premiile Oscar pentru cea mai bună adaptare pentru film.
Într-un târg de provincie din Mississippi, unde toți sunt o mare familie și nimeni nu mai reprezintă un secret pentru celălalt, unde toate activitățile zilnice sunt făcute în comunitate, singurătatea însăși este cea care le aduce împreună pe trei surori. O bucătărie mare – dintr-un orășel mic, claustrat – în care cele trei surori își bucătărescsingurătatea împreună: acesta este spațiul vital al unor oameni pe care sângele îi leagă în toate felurile, singurul loc în care se mai poate respira.
Proiect realizat în cadrul programului Off Stage al Teatrului Național ”Marin Sorescu”.

„Iulia Lazăr are o voce specială, care-o ajută foarte bine în a sugera exasperarea lui Lenny, de fată bătrînă luată de toţi de fraieră. Mai ales de verişoara Chick (Raluca Păun), botezată după cuvîntul „pui”, pentru care aproape orice e potenţial comestibil. Pînă să te-amuzi de ea şi să-şi ia o coadă de mătură pe spinare, reuşeşte să devină perfect enervantă – cam din două tuşee de joc ale Ralucăi Păun. Babe (Iulia Colan) pare căzută din spitalul de nebuni deprimaţi – şi-a împuşcat soţul pentru că nu-i plăcea cum arată şi nu dă semne că ar realiza ce condamnare o aşteaptă (iar ăsta e doar începutul). Avocatul ei (Claudiu Mihail) e imberb, îi place de Babe pentru că ea i-a vîndut o plăcintă la un tîrg şi are o vendetă personală cu soţul ei – dar nu dă semne, doar asigurări, că ar şti ce-are de făcut (în afară de a-şi tot aşeza ochelarii pe nas). Meg (Romanița Ionescu) e misterioasă şi probabil bulimică, avînd în vedere relaţia ei cu bomboanele primite de Lenny la ziua ei; e oaia neagră şi membra cinică a familiei, o terorizează pe Lenny şi se pare c-ar fi gata să rupă căsnicia bărbatului Doc (Alex. Calangiu) care, din cauza ei, a rămas schilod de-un picior cu ani în urmă… O piesă, ca să zic aşa, optimistă în comicul ei morbid: lucrurile se aşază cum vor ele, dar e bine, şi e bine că sîntem împreună. Se pare că, atunci cînd actorii fac teatru singuri, pot s-o facă şi foarte bine – pentru că e vorba despre ei.”
Iulia Popovici, Observator cultural, august, 2012