White Room

Sinopsis:

Spectacolul îndrăzneț vizual, pictural imaginat de Florin Caracala este un eseu despre realitatea distopică creată prin contopirea a două realități, diferite ca substanță și ca manifestare, ale individului: cea imediată și cea virtuală.

Într-o lume în care omul contemporan are nevoie să evadeze din realitatea imediată pentru a visa, realitatea virtuală oferă cel mai potrivit refugiu pentru a face acest lucru. Cei captivați de acest spațiu de refugiu sunt victimele dorințelor neîmplinite afară, un afară de negăsit aici, în splendida izolare la care se supun.Spectacolul este o radiografie poetică a unei societăți care se confruntă cu una din cele mai mari probleme ale omului de azi: solitudinea.

White room este o piesă scrisă în 2016 de Alexandra Badea pentru studenții Scolii de teatru de la Saint-Etienne, Franța, țară unde autoarea s-a stabilit de peste zece ani, unde a publicat 15 piese de teatru scrise în limba franceză, montate de ea însăși sau de alți regizori. White room este tradusă în limba română de actrița Cristina Toma, a fost prezentată ca spectacol-lectură în  Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu  și este inclusă în “Antologia spectacolelor-lectură  FITS 2018”. Cităm din succinta  prezentare din acel volum : „White room propune o experiență de rețea care oferă o viață dublă, prin videoconferințe pe termen lung. În White room nu există avataruri. Ești propriul  tău avatar și trebuie să-ți trăiești experiența în mediul tău natural(…) Regula este simplă: nu vă întâlniți niciodată în afara acestui cadru, cel al camerei web. Această viață dublă se poate manifesta în moduri diferite, prin relații romantice, relații de familie, relații de muncă fictive.”

 Cronici:

„Am văzut Oglinda Neagră (Black Mirror) într-o Cameră Albă (White Room). Cel mai nou produs TNC este și unul dintre cele mai îndrăznețe. (…)Prezentată drept un spectacol-instalație, montarea este susținută de soluții tehnice complexe, necesare pentru a susține mesajul intrinsec al piesei: realitatea virtuală ca parte integrantă a vieții individului contemporan, dependent de tehnologie. Personaje care evadează din viața de zi cu zi într-un program de realitate virtuală, încercând să uite, să viseze, să găsească ceva sau pe cineva. (…) Nu doar tema generală apropie White Room de seria de televiziune Black Mirror, dar și întreaga atmosferă creată, un melanj între angoasă, visare și concret, între adevărul insuportabil al cotidianului și refugiul în minciuna confortabilă a virtualului.

Anda Simion, Oglinda neagră e o cameră albă, revista Scrisul Românesc, nr. 2 (186) / 2019, pag. 21

„Mijloacele media extind spațiul ficțional dincolo de scenă și felul în care Florin Caracala le manevrează în secvențele inițiale ale spectacolului constituie o dublă expunere media: ca redare-înregistrare a realității: introducerea „jucătorilor”, imagini neprocesate, actorii în spațiul real, camere banale versus media ca instrument artistic: emoții, trăiri sunt reactivate într-o experiență maximă,  între utopie și distopie e camera albă, imagine intens poetică, în clar-obscur, întâlnirea dintre Yunis și Alice este desprinsă parcă dintr-un film de artă. (…) aici Alice „alunecă” nu într-un tunel ce duce în Țara Minunilor, e o călătorie în căutarea avatarului-pereche, elusivul Yunis care nu caută nimic, dimpotrivă vrea să uite „pur și simplu”. Romanița Ionescu are exact doza de neastâmpăr, tânjire și autoamăgire de care are nevoie Alice în „disaventurile” ei. Alex Calangiu, în rolul lui Yunis transmite detașarea, dezinteresul nemascat pentru partenerii virtuali, și chiar această indiferență îl face irezistibil în ochii Alisei. El este un singuratic, traversând infernul urban descoperă în „white room” un spațiu al interacțiunii controlate. (…)

Pe tot parcursul spectacolului sunt scurte „întreruperi”,  chestionare de satisfacție care măsoară sec nivelul de fericire/sensul vieții/viață sexuală, textul Alexandrei Badea și propunerea regizorală oferită de Florin Caracala sunt un astfel de test/ chestionar ce obligă publicul să-și regândească relația cu teatrul, cu teatralitatea propriei vieți mereu filtrată și editată.”

Daniela Firescu, Alice în camera minunilor, revista Ramuri, nr. 3 / 2019

“White Room este mai degrabă un bun eseu care, prin trimiterile din text, prin note de subsol și prin indicații de regie, deschide ferestre de interes spre subiecte conexe. Florin Caracala pune demersul său sub un motto, din Walter Russell Mead, ce definește heterotopia (…) Un element cheie în spectacol este modul de rostire a replicilor: cel mai adesea spre șoaptă, cu un ton cald, cvasi-uniform. Pe de-o parte se asortează cu initimitatea din White Room, pe de alta se evacuează orice variație care ține de dinamica sentimentelor, de invocata heterotopie, de hazard în cele din urmă.”

Marius Dobrin, Frumoasa (piesă) fără corp, revista SpectActor nr. 1/2019

„Ce este White room? Poate o fugă din culoare înspre culoar. Culoarul unde lucrurile să recapete consistenţă (fie ea şi eterică), realitate. Culoarul nu există însă. Există iluzia lui, un construct digital impecabil, o hologramă fascinantă pe care o priveşti câtă vreme te laşi prins în pânza de păianjen făcută din poveştile individuale – networking-ul din reţeaua online – care se îndepărtează, se ciocnesc, se intersectează, dansează, se freacă una de alta, uneori cu erotism (precum în anumite secvenţe dintre Friedlise – Gabriela Baciu şi Heloa – Ramona Drăgulescu), alteori cu tandreţe ratată (precum în interacţiunea dintre Alice şi  indisponibilul Yunis – Alex Calangiu).”

 Mădălina Nica, Camera obscură – nu cea a lui Nabokov, revista SpectActor nr. 1/2019

*în secvențele filmate au participat studenții Departamentului de Arte / Univ. din Craiova / promoția 2017 – 2020